Stele căzătoare

Atunci când eram mic am auzit că de fiecare dată când moare o persoană, de pe cer cade o stea. Pentru mine atunci cerul nu era decât o pânză care-și schimba înfățișarea de la zi la noapte și nu prea puteam să-mi imaginez cum de unde ar putea exista atâtea stele și cum de nu rămâne cerul fără stele.

Universul oamenilor din jurul meu, la care și țineam, era destul de mic. Printre ei era și cuplu de bătrânei care aveau grijă de mine atunci cât era mama la fabrică. Cu timpul m-a atașat destul de tare de ei. și foarte probabil și ei de mine, încât că ajunsesem să rămân la ei peste noapte.

În una din zilele lungi ale copilăriei de pe strada Trandafirilor soarele ajungea să apună deasupra unei alei, iar numai o parte din aceea stradă era luminată. Ultimele momente de joacă ale zilei mi le petreceam în acea fâșie de lumină. Cum nu eram singura vietate atrasă de lumină și căldură, din când în când mai îmi dădea câte un fluture târcoale pe care aveam grijă să-l alerg.

Îmi amintesc că la un moment dat a venit bătrânul lângă mine și mi-a zis că dacă stau liniștit și întind mâna, în loc să fugă de mine fluture, el o să se așeze pe mâna mea. A avut dreptate. Fluturele căuta să se încălzească din ultimele raze ale soarelui înainte să se ascundă pe durata nopții. Mi-a mai zis atunci și că dacă o să încerc să-l ating pe aripi, acesta o să-și piardă puterea de a mai zbura și o să moară. Așa că l-am privit de la distanță.

Ajunseseră să se atașeze și ei atât de tare încât bătrânelul nu mai dormea în pat, ci făcuse schimb cu mine și dormea într-un fotoliu extensibil. În pat eram și când m-am trezit în dimineața aia. M-a trezit un țipăt isteric al femeii care începuse să facă mătănii la icoană. N-am putut să-mi dau seama ce se întâmplă.

Când am încercat să mă lămuresc și să mă dau jos din pat, mi-a zis să rămân acolo. La scurt timp a venit o vecină să mă ia în brațe într-o pătură. Pe hol, în timp ce eram pe drum spre casa vecinilor, l-am văzut pe bătrânel cum stătea la bucătărie la masă sprijinindu-și capul cu o mână de masă.

Am aflat apoi că bătrânelul murise pe scaun cu o mână la falcă. Nu mai țin minte exact ce s-a întâmplat în ziua aia, pentru că majoritatea timpului am petrecut-o pe la vecini. Cei în vârstă considerând că n-a trebui să vad ce s-a întâmplat. Singurele lucruri pe care mi le mai amintesc clar din ziua aia este că ajunsesem să stau singur pe o bancă la stradă și plouase proaspătă și mă simțeam singur pentru că toți erau în altă parte. Mai știu că mi-am petrecut ziua în pantofi care deja îmi rămăseseră mici.

Îmi amintesc nenumăratele drumuri spre cimitir de după. Obiceiul acolo era să te duci la mormânt înainte de răsăritul soarelui. Foarte tare m-a impresionat când la scurt timp după înmormântare, când lumânările pe care le aduseseră oamenii la priveghi să fie folosite să lumineze drumul spre cimitir. Lumânările erau aprinse și lăsate în praful de la marginea străzii, iar cu cât te apropiai de cimitir, cu atât mai multe lumânări erau deja aprinse.

Țin minte că la un moment dat, felinarele de pe stradă s-au stins și au rămas doar lumânările aprinse pe drumul din fața noastră. Erau zeci de lumânări. Nu fusese singurul care murise de curând.

La ceva timp după, când priveam cerul am întrebat dacă a căzut o stea atunci când a murit, iar cine mă ținea de mână în momentul acela mi-a răspuns că: "Da".

Ștefan Petran

Read more posts by this author.

Subscribe to Cutie Rotundă

Get the latest posts delivered right to your inbox.

or subscribe via RSS with Feedly!