/ Arake

Singur

Mi-aș putea permite să zic de frica de singurătate că este una dintre cele mai puternice lucruri care ne motivează subconștient în fiecare zi. Îmi amintesc că era iarnă coboram spre blocul în care locuiam și printre gândurile mele febrile era și unul foarte întunecat: dacă-mi crește prea mult temperatura, n-o să aibă cine să aibă grijă de mine în noaptea aia.

M-am schimbat mult de atunci. Acum sunt împăcat cu mine însumi, nu mă mai simt copleșit de gânduri și de trecut. Acum îmi doresc mult să fiu doar eu și prezentul și îmi fac din când în când timp pentru asta.

Când m-am despărțit de Arake în August 2014, mi-am zis că pot mai bine să stau singur decât să stau cu ea. Eram din nou singur și liber după mulți ani. N-am mai fost atât de singur de la începutul liceului. Alungasem orice urmă de femeie din jurul meu și orice fel de prieten.

La sfârșitul verii după ce s-a terminat ultimul an de facultate, m-am mutat singur într-o garsonieră departe de lume. Mi-a plăcut să stau singur. Apoi a venit Arake cu depresia ei existențială și perpetuă. Numai că atunci când a plecat, a uitat s-o ia cu ea înapoi. Mi-a mai lăsat doar câte o șosetă desperecheată. Rămăsesem doar eu, depresia ei, șosetele ei din pungă și munca.

Am stat trei ani în garsonieră mai mult sau mai puțin singur. Într-un turn pe care l-am clădit singur cărămidă cu cărămidă. Mai coboram din turn să alerg pe lacul Morii. Începusem să ies în fiecare zi să-mi iau mâncare și să aleg. Căutam o scuză să cobor. După o perioadă am început să-i văd și pe restul care coborau din turnurile lor de sticlă.

În drumul spre muncă nu prea îi vezi, pentru că se pierd printre mulțimea de oameni. Dar pe la prânz, când toată lumea este la muncă, la masă, ori în mașină poți să-i distingi repede. Majoritatea sunt bătrâni amari, alții sunt puțin asamblați diferit pe interior, dar mai sunt și câțiva incompleți la exterior.

Odată ce petreci prea mult timp pe la prânz pe jos prin oraș, începi să-i recunoști și în alte perioade alte zilei: lipsa scânteii din spatele ochilor, hainele învechite și deseori murdare, părul netuns și încălțările murdare. M-a speriat când am văzut ce se întâmplă când lași timpul și singurătatea să te spele la marginea societății. M-am speriat și mai tare când mi-am dat seama că am ajuns printre ei.

Și cu cât aluneci mai departe spre margine, cu atât este mai greu să revii la loc. Simt că de când am realizat unde eram, am fost într-o alergare perpetuă. Abia de curând am simțit că sunt din nou pe drumul cel bun și că deși sunt singur, sunt și liber și fericit.

Photo by Jack Rains / Unsplash