Muguri de arțar

Viața este o călătorie pe un râu infinit pe care o începi ca un mugur născut din atingerea a două frunze. În timp, acel mugur se transformă la rândul lui în frunză și învață că poate să-și folosească vântul conștiinței, atât ca să privească înapoi, cât și să aleagă direcția în care să se lasă purtat de val. Niciodată nu știi exact unde se termină călătoria, dar poți să-i vezi foarte bine pe cei care călătoresc cu tine.

Pornim din locul în care suntem lăsați în apă de cei care au fost înainte noastră, dar asta nu ne oprește. Pe drum întâlnim diverse persoane care ne transformă așteptările și direcția lor.

Pe unii dintre ei îi ia valul, îi bagă la fund și îi încremenesc, prinși între pământ și trecut. Tragedia nu este atunci când se întâmplă frunzelor în iarna vieții, tragedia este când se întâmplă mugurilor.

Atât pe Sorin, cât și pe Dan, i-am cunoscut în liceu, amândoi fiindu-mi colegi. Cu Sorin am avut ocazia să stau o perioadă în bancă, iar cu Dan mi-am petrecut o mare parte chiulind de la ore.

Am aflat de Sorin în toamna primului an de facultate, eram în camera de cămin a prietenei mele de pe atunci, făcând cele mai lumești lucruri posibile când primesc mesaj cu "Ai aflat de Sorin?". Din acel moment, atitudinea mea s-a schimbat față de ea și dorințele ei din acel moment. Numai că ea nu se putea gândi decât la ea și la nevoile pe care le avea atunci.

Stând pe marginea patului pe întuneric, cu telefonul în mână și vorbind cu foști colegi de liceu eram sfâșiat între drama petrecută fostului coleg de bancă și că a faptului mi-am pierdut un an împreună cu cea mai oribilă persoană din lume.

Singura metodă prin care s-a gândit că ar face lucrurile din nou lucrurile mai bine ar fi să-mi sugereze să mi-o sugă. Eu i-am sugerat să se culce. Ea a încercat să insiste. Am insistat și eu să se culce mai repede și să mă lase în pace.

Cu Dan am continuat să fim prieteni și după ce am intrat la facultate. Amândoi am intrat în sesiunea de toamnă, eu pentru că nu știusem mai bine, iar el pentru că picase prima dată bacul. Nu știu dacă au fost momente după asta în care să nu ne întâlnim fără să bem ceva.

Numai că el continua să bea și când se întorcea la cămin. Eu mai făceam și pauze. După câțiva ani lucrurile începuseră să se schimbe. Eu începusem să beau mai puțin, el continua să bea cu orice ocazie. Iar când cei de la cămin au început să se lase și ei de băut pentru că ei terminaseră facultatea și se apucaseră de muncă, el a continuat să bea singur.

Tot beat și singur era și atunci când într-o dimineață de iarnă l-a călcat o mașină pe trecerea de pietoni. Poate dacă nu era beat poate avea mai multe șanse după ce a intrat în comă, dar asta l-a îngropat mult mai repede. Singurătatea și băutura.

La înmormântarea lui nu am ajuns. Am ajuns la ceva timp după. Atunci am întâlnit-o pe mama lui cu care vorbisem deseori la telefon când el nu îi mai răspundea la telefon. În durerea ei ne-a întrebat dacă nu cumva a fost vina ei că el a ajunsese un alcoolic pentru că tot îi urmărea psihotic orice mișcare prin telefon la orice moment al zilei. Am mințit-o atunci că nu și nu-mi pare rău nici acum că am făcut asta.

Câteodată se întâmplă să dăm și peste alți călători în viață care uită să plutească, se zbat și încep să ne tragă în jos.

Ștefan Petran

Read more posts by this author.

Subscribe to Cutie Rotundă

Get the latest posts delivered right to your inbox.

or subscribe via RSS with Feedly!