/ Zimnicea

Capra

Mi-am trăit prima parte a vieții în Zimnicea. Când eram foarte mic mi-a petrecut o parte din timpul meu alături de mama în bucătărie, pe geam, despărțit de lumea de afară de o plasă de insecte, fascinat de cei care se jucau jos în fața blocului.

Singurul meu prieten de la bloc era un băiat mai mare, cu încălțări cu luminițe, care trăia în apartamentul de lângă. Un apartament cu lacăt la frigider. Nu mai țin exact aminte de ce era acolo lacătul. Îmi amintesc vag că am fost de câteva ori pe la el și că avea o grămadă de jucării. Cu mult mai mult decât am văzut eu vreodată. Am mai fost de câteva ori pe la el, dar el nu mai era pe acasă. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, mai ales că era bolnav de leucemie.

Cealaltă parte din copilăria mea petrecută în Zimnicea a fost într-o casă de pe strada Trandafirilor colț cu strada Progresului, foarte aproape de unde muncea mama. În preajmă nu erau copii de vârsta mea și nici nu prea am avut cu cine să-mi petrec timpul, în afară de femeia care avea grijă de mine. Cei de vârsta mea erau majoritatea într-un pâlc de blocuri care și acum arată ca un ghetou. Iar acolo n-am prea avut voie să mă duc.

În jurul a niște ruine, aflate în apropriere de casă, o familie își făcuse o grădină de legume și începuse să crească și niște animale. Iar printre animalele astea, aveau și un țap. Nu cred am văzut un animal mai agresiv și cu niște coarne mai mari ca ale lui până atunci. Iar pentru că probabil le era mai ușor să-l lase la păscut prin cartier pe unde se jucau și copii lor, asta și făceau. Îl legau de un copac și-l lăsau să pașcă pe acolo câteva ore.

Nenorocitul ăla nu reușea să stea legat prea mult, ajungea să umble liber prin mahala și să alerge pe toată lumea pe stradă cu prima ocazie. Țin minte că și stăpânilor lui le era greu să-l găsească și să-l prindă odată ce se eliberase.

Am observat că dacă îl evit, nu intru în zona în din care mânca iarbă și nici nu-l provoc, nu mi se întâmplă nimic. Asta dacă nu era liber și avea chef de o mică alergare. Nenorocitul ăla nu se oprea din a mă alerga până nu mă urcam într-un copac sau pe un gard. Nu cred că a dat vreodată peste mine, dar sunt sunt foarte sigur că îi plăcea să mă alerge.

Sunt copilul care a fugit pe străzi alergat de obiceiurile țăranului român, iar când m-am uitat în urmă n-a mai rămas nimic.