Bondarul

Majoritatea timpului petrecut de mine în copilărie a fost în aer liber. Și îmi plăcea nespus să joc prin grădină, prin copaci, pe stradă, dar nu mă plictiseam nici în casă. Iar în restul timpului obișnuiam să mă țin după cei mai mari.

Într-una din infinitele zile ale copilăriei, vecinul de la casa de alaturi m-a luat cu el să prindem bondari. Avea cu el un minciog facut din bete de stuf, iar în loc de plasă era o pungă de plastic transparentă. Insectele erau prinse și legate cu o ață de corp în așa fel încât să poată să zboare, dar să nu fugă.

Știu că erau mai multe tipuri de bondari: cei mai comuni și des întâlniți aveau corpul negru cu alb și aveau la spate un singur ac. Mai erau și cei cu spatele roșu: avea mai multe ace și erau mai agresivi. Ziua aia o țin minte că am reușit să prindem destul de mulți și doi dintre ei au ajuns prinși de ghidonul bicicletei mele. Unul roșu și unul galben.

Cel roșu nu mai știu când l-am pierdut, dar știu că pe cel galben l-am ținut legat de ghidon câteva ore bune. Timp în care m-am plimbat aproape fara oprire cu bicicleta. Am fost chiar să-i arăt mamei ce am prins și am reușit să mă laud la toate persoanele din birou cu noua jucărie.

Țin minte că după ce am plecat de la fabrica la care lucra mama mea, iar în momentul în care am ieșit de la poartă bondarul a reușit să se elibereze cumva după ce a tras non-stop de sfoară. Știu că în momentul acela m-a apucat un sentiment ciudat.


Pentru că era destul de cald, am plecat cu cei mai mari de pe strada din fața casei la gârlă la scăldat. Țin minte că am mers pe bicicleta mea până acolo, după care am așteptat pe margine, pentru că nu știam să înot.

Locul de scăldat era foarte aglomerat la ora aia. Iar eu, deși îmi era frică de apă, am început să ma apropriu mai mult de marginea apei pentru că toată lumea era deja în apă și eram singurul care rămăsese pe margine și nu făcea baie.

Am ajuns la un moment să mă uit de pe ultima treaptă de beton direct în apă și mă uitam curios la niște mormoloci care înotau foarte aproape de mine, iar pentru că mi s-a părut că aș putea să-i ating cumva, am întins mâna în apă. Treapta pe care stăteam era destul de udă și plină de mâzgă, am alunecat direct în apă.


Nu știu dacă m-a auzit cineva când am căzut în apă. Nu știu dacă am reușit să ies la suprafață, pentru că îmi amintesc cum rămăsesem scufundat la câțiva centimetri sub apă și puteam să văd cerul. Cerul albastru printr-o pâclă de verde. Am impresia că am stat acolo pentru o eternitate, nu-mi amintesc dacă am înghițit apă, dar îmi amintesc că încă îi auzem pe cei mari în jurul meu și spre final începuseră să mă strige și nu reușeu să mă găsească. Eu știam unde sunt, eram conștient de ce urmează să se întâmple cu mine, dar eram prins ca într-un vis.

Norocul meu a fost că m-a văzut cineva când am căzut în apă. Și a sărit imediat să mă scoată de acolo. Sincer să fiu nici nu-mi amintesc cum am ajuns din apă la soare cu toate hainele întinse. Iar frigul și frica începuse să-și facă efectul și pur și simplu stăteam și tremuram.


Îmi imaginez că lipseam de ceva vreme de acasă și nici nu anunțasem unde mă duc, pentru că tata începuse să mă caute și mă privea de pe pod cum stau ca un vierme mic și tremur de frig. Nu-mi amintesc cum a decurs mai departe discuția, dar știu că eram deja la scurt timp eram portbagajul bicicletei în drum spre casă privind spre gârlă și spre apus.

Așa mi-am petrecut eu unul dintre sfârșiturile lumii.

Ștefan Petran

Read more posts by this author.

Subscribe to Cutie Rotundă

Get the latest posts delivered right to your inbox.

or subscribe via RSS with Feedly!